| |
Epilog - extras
din vol.1 al cãrtii autobiografice a părintelui
Stan Rougier
Pentru
listare economica apasati aici
Dumnezeu era acolo şi eu nu ştiam
Fiecare fiinţă vie este un atelier în care Dumnezeu,
ascuns, lucrează lutul şi îl transformă. (Kazantzakis)
Cum să fac cunoscut celor pe care îi iubesc că
faptul de a exista este un miracol fără egal? Comparativ cu
această minune toate celelalte par banalităţi.
Incă din copilărie am notat pentru
mine, aşa cum se face o fotografie pentru a fixa un moment frumos.
La patruzeci de ani abia am făcut cunoscute altora aceste fotografii
ale sufletului. Cuvântul are această putere de a înfăţişa
mai viu ceva ce riscă să fie de domeniul obişnuitului:
o anume semnificaţie a ceea ce survine, o anume intensitate a realului.
Noi nu alegem să ne naştem. Putem
lăsa zilele să treacă una după alta în plictiseală,
ori putem intra într-o altă dimensiune.
Ascultam ieri o romancieră, Christiane
Singer. Ea relua povestea unui compozitor pe care îl întrebase
ce înseamnă pentru el muzica. Acesta i-a povestit o scenă din
copilăria lui. Trupele americane tocmai eliberaseră un lagăr
al morţii în Polonia. Copilul poposeşte într-o sinagogă
în ruine. Se găsesc acolo fantome de oameni îmbrăcaţi într-un
fel de pijamale vărgate. Una din aceste siluete se ridică, îşi
întinde braţele spre cer şi începe să cânte. La început
sunetele abia se aud, apoi muzica se amplifică şi cuvintele
prind contur: „Lăudat să fii tu, Doamne, pentru această
viaţă!...” Astfel disperarea
s-a schimbat în speranţă… Tot aşa a intrat muzica în inima
compozitorului.
”Este uimitor cum se schimbă ideile mele când le aduc în rugăciune!”
spunea Bernanos. Îmi vine să adaug: cum
cotidianul cel mai neînsemnat devine frumos dacă este luminat de
Cuvântul lui Dumnezeu! Dacă momentul prezent, oricât de sărac
ar fi în aparenţă, devine laudă, dacă acţiunea
prezentă devine acţiune (rugăciune) de mulţumire,
atunci o lumină întră în viaţa noastră.
Christiane Singer
îşi continua meditaţia interioară: „În jurul fiecăruia
dintre noi se creează o enclavă de primire sau de respingere.
Noi suntem locuiţi de către Cineva mult mai mare decât noi!...
Un Oaspete a intrat! Nu-L vedeţi încă?
Vocea ei devenea intensă, incantatorie…
Cum să facem pentru a trăi „ca şi cum nimic n-ar mai fi”?
Atenţia la Esenţial se pierde în zarvă, activism, fluxul
neîntrerupt al imaginilor televizate, problemele de administraţie,
afacerile curente… A scrie, înseamnă
să te opreşti, să aduci mulţumire, să-ţi
interzici a te obişnui cu această minune: „Exist, trăiesc…”
A scrie, înseamnă să te întrebi: „care este deci acest miracol?”
Ce aşteaptă deci Cel care este cauza a toate, cel care este
dincolo de orice nume?... Ce aşteaptă de la noi „cel care face jocurile”?
Ceea ce numim de obicei mica istorie
se va revela într-o zi ca fiind marea Istorie. Orice fiinţă
pe care o întâlnim poartă în ea o aventură la fel de riscantă,
la fel de fragilă, la fel de emoţionantă ca şi a noastră.
Cu cât această persoană este mai tânără, cu atât resimţim
mai mult caracterul patetic al destinului ei. Cu cât este mai în vârstă,
cu atât ascunde mai multe comori, lupte, răni. Ridurile nu sunt nimic
altceva decât iubire devenită faţă(chip).
Ceea ce este mai banal şi ceea ce este mai sublim se încrucişează
în vieţile noastre ca firele unei împletituri. Libertăţile
noastre sunt impresionante. Ele ne oferă în fiecare zi teren pentru
a alege să fim generoşi sau avari de noi înşine, deschişi
sau repliaţi, liberi sau blocaţi. Pentru că putem evita
să iubim de aceea putem şi inventa să iubim. „Obscuritatea
lucrează spre gloria focului”.
Când citim confidenţele unui autor pentru care nu nutrim nici o simpatie
anume, tot ceea ce povesteşte el ne irită. Cu ce drept se autoinvită pe scenă acest individ? Din contră,
cele mai mărunte amintiri ale unei fiinţe iubite ne încântă.
Găsesc aici confirmarea unui mister care mă impresionează.
Existenţa noastră, izolată de a altora, nu are sens. Trăim
ca să fim în relaţie. Relaţia este cea care ne face vii.
Ea ne justifică existenţa. La început a fost cuvântul(verbul în franceză): relaţia.
În fiecare din legăturile noastre, se petrece o aventură fundamentală:
o întâlnire a lui Dumnezeu. Această povestire nu este oare, înainte
de toate, cea a unei întâlniri cu un protagonist misterios? Dacă Dumnezeu S-a revelat lui Israel într-o
lungă Alianţă, este pentru a ne putea spune: „Cu fiecare
din voi, Eu visez să trăiesc o Istorie asemănătoare
de iubire”. Personajul cel mai important al textelor Primei Alianţe
este Cineva care n-a fost văzut niciodată. La fel se petrece
cu fiecare din vieţile noastre. Dumnezeu este partenerul
esenţial în fiecare. Nu-L putem recunoaşte
decât cu ochii credinţei. De aceea prietenii noştri agnosticii
cred că noi delirăm. Dumnezeu ne-a dat să putem să-L
facem să existe sau să-L facem să
dispară.
Chiar şi în momentele în care Îl ignoram cel mai mult, El nu înceta
să mă însoţească, cu o discreţie infinită,
incognito. „Iată, Eu stau la
uşă şi bat; dacă tu Imi
deschizi voi intra” (Ap. 3:20). Acest „Dacă
tu Imi deschizi”
nu putea fi inventat de oameni. Numai Dumnezeu putea vorbi aşa.
Acest „Dacă tu Imi
deschizi” este deconcertant, cine deci este Dumnezeu pentru a veni
să cerşească ospitalitatea noastră?
Oamenii cei mai obişnuiţi îşi dau oare seama că vieţile
lor sunt extraordinare tot timpul? Soarele este orbitor când străluceşte
peste suprafaţa oceanului, dar ce să zicem de culorile irizate
care traversează o mică picătură de rouă? „Mica
perlă suspendată de un fir de iarbă nu are motiv să
fie mândră de ceea ce este. Dar culorile curcubeului o schimbă
pentru o clipă în diamant”, spune mica lacrimă suspendată
pe firul de iarbă. Curcubeul, în vieţile noastre, mărturiseşte
despre un soare. Uneori, povestirea mea pare a întârzia asupra unui picur.
Este pentru a arăta cât este acesta de fragil, banal, comun, obişnuit.
„Mă voi bucura mai mult în slăbiciunea mea pentru ca puterea
lui Cristos să locuiască în mine… Noi purtăm comoara aceasta
în nişte vase de lut.” Aceste cuvinte ale sfântului Pavel (2 Cor
12) sunt de reţinut. Dumnezeu este cel care schimbă cotidianul
nostru în Aventură, cenuşiul nostru în Eternitate.
Noi suntem pe această planetă-şcoală pentru un stagiu.
Spun aceasta ca o evidenţă care mă uimeşte, dar mi-a
trebuit o viaţă întreagă ca să o descopăr.
Învăţăm, zi de zi, să ne iniţiem în iubire.
Invăţăm gustul altuia.
Invăţăm să primim şi
să oferim.
Invăţăm să creăm legături.
Invăţăm să ne aşezăm la ospăţul
îngerilor Trinităţii lui Rubliov.
Ne iniţiem în Eternitate. Viaţa noastră este imensă
prin inima lui Dumnezeu de unde provenim. Ea este uimitoare, minunată
prin Împărăţia iubirii spre care mergem pe dibuite. Este
fragilă şi puternică, dureroasă şi radioasă
între timp.
Tocmai am ascultat un interviu cu Aragon, cu
puţin timp înaintea morţii lui. „Din viaţa mea nu reţin
decât un lucru: am învăţat să iubesc.”
Ne-am născut pentru a ajunge la iubire. Iubirea nu se poate naşte
în noi decât în acest lungă călătorie care este viaţa
noastră. Puţin importă terenul pe care am fost semănaţi.
Puţin importă rolul pe care am fost chemaţi să-l jucăm!
Bărbat sau femeie, ministru sau lucrător, african sau european,
credincios sau ateu, căsătorit sau celibatar, rămâne aceeaşi
unică întrebare: ce faci tu cu inima ta ? Iubeşti tu ?
In a sa Lettre ouverte aux culs-bénits, Cavanna
scrie că, dacă el ar crede în Dumnezeu, n-ar mai putea să
se intereseze de nimic altceva. Dumnezeu Singur ar exista. Tot restul
ar fi nesemnificativ. Este o altă faţă a lui Dumnezeu pe
care Biblia m-a făcut să o cunosc: un Dumnezeu care dă
sens şi frumuseţe celei mai mici floricele din câmpii. „Solomon,
în toată slava lui, nu a fost niciodată îmbrăcat ca una
din acestea…”
In cartea Ezechiel 16, Dumnezeu se compară
cu un tânăr prinţ care îşi face plimbarea de dimineaţă.
El descoperă un nou-născut (o fetiţă) acoperită
de sânge şi muşte, abandonată. O ia în braţele şi
o strânge la pieptul lui, spunându-i cuvinte de iubire: „Vei trăi.
Vei înflori ca florile de pe câmpii.” Această
mică fetiţă care va înflori într-adevăr, purtată
de tandreţea unui prinţ, este fiecare dintre noi. Şi prinţul
este Dumnezeu! Curând prinţul se va îndrăgosti nebuneşte
de mica orfană salvată. Ii propune să împartă inima
lui şi tronul lui. Dumnezeu ne-a creat ca să se unească
cu noi, să intre cu noi în această relaţie în care totul
este în comun.
Cheia enigmei istoriei noastre personale se găseşte în chemarea:
„Cu o iubire veşnică te-am iubit, de aceea te-am atras spre
Mine” (Ieremia 31,3).
Urma lui Dumnezeu în viaţa mea am căutat eu mereu aici, în această
„anchetă”. El nu m-a părăsit, mai ales atunci când
eu credeam că m-a lăsat în voia sorţii mele triste. Ca
şi în această parabolă braziliană: când, întorcându-te
asupra trecutului tău, nu vezi decât urmele paşilor tăi
pe nisip, nu gândi că El te-a abandonat! Nu mai sunt paşii tăi,
ci ai Săi. În acele momente El te purta.
Când am primit laptele tandreţei umane printr-o doică spaniolă,
Dumnezeu era acolo. Când mama mea mă iniţia în frumuseţea
munţilor şi a florilor, El era acolo. Când eu citeam pe o scrisoare
de la Agnes: „Dumnezeu este pentru mine o chestiune
de viaţă sau de moarte”, El era acolo!... Când tinerii dintr-un
centru de delincvenţi mă învăţau prin nevoie urgenţa
iubirii, El era acolo. Când agonizanţii din spitalul din Bobo Dioulasso mă chemau la
căpătâiul lor, tot El este Cel care mă chema.
Dar eu nu ştiam aceasta!
Cum să fac să mă
despart de Tine?
Unde să fug pentru a nu mai vedea faţa Ta?
Iau aripile zorilor,
Mă refugiez la capătul mărilor.
Acolo încă, mâna Ta mă conduce
această mână atât de tandru susţinându-mă:
„Să mă lase să trăiesc în voia mea ceva timp,
să înceteze o clipă să mă privească!”
Dar atunci când mă izolez, Te regăsesc în inima mea.
Prin toate umbrele mele, Tu vezi ca în plină zi.
Tu eşti Cel care ai avut această
idee ca eu să exist.
Tu eşti Cel care mi-ai brodat cele mai mici celule ale corpului meu.
Tu eşti Cel care m-a ţesut în pântecele mamei mele.
Eu sunt uimit de un aşa mister.
Miracol care sunt, minune ca o atât de frumoasă aventură!
Ceea ce eu sunt cu adevărat, Tu, doar Tu o ştii.
Misterul meu este transparent pentru Tine.
Tu erai acolo când am fost conceput în secretul dorinţei,
Plămădit cu praful stelelor…
Cât de minunate sunt planurile Tale!
Cât de mult mă copleşesc misterele Tale!
(Extras din psalmul 138, variaţiune Stan Rougier )
(Stan Rougier: Dieu etait la et je ne savais
pas)
- Presses de la Renaissance, 1999,
Traducere Viorica Juncan)
Salt la inceputul paginii
|
|
